mihaela michailov - resize

În viziunea mea, scrierea dramatică trebuie să-i reprezinte pe cei considerați incapabili să ia parte la decizii importante, evacuați din marea istorie, în care se simt străini. Textele mele sunt comunități de cuvinte care luptă pentru redistribuirea polilor de putere în societatea contemporană, pentru investigarea adâncimii realităților prezentate dintr-o singură perspectivă.
Temele pe care le vizez sunt discriminarea sexuală și rasială, condiția minerilor în România, după 1989, mineriadele, vocile copiilor și adolescenților. Cred într-un teatru politic pentru copii, care acordă inocenței lor o perspectivă politică radicală, pentru a se maturiza mult mai conștienți de valoarea lor socială.

Mihaela Michailov este dramaturg și critic de artele spectacolului.

E interesată de teatrul politic, centrat pe analiza cauzelor diverselor inegalități sociale și pe problematici vulnerabile, cum ar fi: abuzul statului român asupra categoriilor nereprezentate, transformările agresive din post-socialism, ierarhiile opresive și diferite forme de discriminare.

Piesele ei au fost traduse în bulgară, engleză, franceză, germană, maghiară, spaniolă.

E preocupată, de asemenea, de teme legate de sistemul educațional în România și de dezbaterile pe care le generează: violența în școală, drepturile copilului, relațiile între elevi, profesori, părinți. Din 2012 lucrează cu regizorul Radu Apostol în diferite proiecte de teatru educațional.

Piesa ei, Google țara mea!, regizată de Alexandra Badea, a avut premiera la Teatrul Mic din București și a fost reprezentată în străinătate la Centre culturel Theo Argence de Saint-Priest, Festival „Transversales, Nuit des auteurs”; at Scène Nationale du Petit-Quevilly, the Festival „Corps de Textes Europe”; at Maison d’Europe et d’Orient, Paris, Festival „L’Europe des Théâtres”. Piesa a primit premiul al doilea la Eurodram – European Netwok of Theatrical Translations), „Mousson d’été à l’Abbaye des Prémontrés (Maison Européenne des Écritures Contemporaines”.

Mihaela Michailov are experiență în teatrul documentar. Piesa ei, Capete înfierbântate (2010, regia David Schwartz) dramatizează așa-numita Mineriadă, un episod de represiune a statului român din 13-15 iunie 1990, în care grupuri mari de mineri au fost chemate la București pentru a distruge o demonstrație pașnică împotriva unui guvern condus de lideri ex-comuniști. Capete înfierbântate a fost invitat la diferite festivaluri din România. Spectacolul a fost jucat în 2012 la HAU, Berlin, în cadrul festivalului Many Years After… Textul Sub Pământ, urmare a Capetelor înfierbântate – despre condiția minerilor în post-socialism – a fost scris de Mihaela Michailov în 2011.

În 2011, piesa ei Copii răi (regizată de Alexandru Mihăescu), scrisă pentru o actriță care interpretează 9 personaje, a avut premiera la Teatrului LUNI de la Green Hours. Spectacolul a fost jucat în cadrul „Romanian Days” la Munchen în 2011. Piesa a avut o lectură în cadrul festivalului Mousson d’hiver la Théâtre de la Manufacture – Centre Dramatique National de Nancy (Februarie 2014). Fragmente din piesă au fost publicate într-un volum edicat de Édition théâtrale, Paris, dedicat teatrului pentru publicul tânăr. Piesa a fost citită la Festivalul de la Avignon în iulie 2014.Piesa a fost publicată în 2016 la Solitaires Intempestifs.

Copii răi a fost montată la Centre National Dramatique din Nancy, in 2015. În 2016 a fost montată la Teatrul Parkaue din Berlin, în contextul Fabulamundi.

Google țara mea! explorează limitele rasismului, stereotipurile care ne determină comportamentele cotidiene. Textul chestionează, în principal, cauzele acestor stereotipuri. De unde vin ele? De ce îl considerăm pe celălalt vinovat de tot răul care se întâmplă în jurul nostru? De ce îi considerăm pe romi responsabili pentru degradarea imaginii României în lume?
Piesa are o structură fragmentară, scenele sunt concentrate pe rasismul politic, pe rasismul cotidian, aparent inofensiv și pe rasismul caracteristic unor emisiuni radio și TV.
De la o vârstă fragedă, copiii sunt învățați că dacă nu sunt cuminți, vine țiganul și îi fură.
De la o vârstă fragedă, copiii sunt învățați să le fie frică de țiganul cumplit.
De la o vârstă fragedă, copiii sunt învățați că țiganul e inferior. Pentru că fură. Pentru că minte. Pentru că pute.
Într-un context în care ceilalți sunt considerați rămășițe umane respinse, piesa deschide un cadru de dezbatere despre un teritoriu de frici fabricate și extremism politic.

Momlovesyou

„Toți suntem migranți”, spune unul dintre personajele piesei.
Textul adună povești bazate pe diferite interviuri cu muncitoare domestice, cu femei din România care muncesc în străinătate. Piese analizează condițiile lor de muncă, relațiile cu angajatorii, abuzurile la care sunt supuse uneori, relațiile intime cu familiile, tânjirea și dorul copleșitor de copiii lor. Sfâșiate între nevoia de a câștiga mai mulți bani și nevoia de a fi aproape de familii, femeile migrante își imaginează modalități de a se încuraja și de a le încuraja pe cele în condiții similare.
Textul explorează povești obișnuite despre supraviețuire și angajament în schimbare politică, documentând ce înseamnă să aparții Europei comune. Ce mai e Europa astăzi din perspectiva celor care sunt mereu pe drum?

COPII RĂI (Bad kids)
Această fetiță de unsprezece ani nu va sta locului. Se joacă cu elasticele în clasă în timp ce profesoara ei vorbește. Se joacă de parcă ar fi un copil liber. Visează la girafe și nu poate sta locului la fel ca și colegii ei. Mama ei a mutat-o la o altă școală pentru că nu s-a integrat. Ea nu este o elevă lider. Nu este un copil productiv. Ceva nu este la locul lui. Profesoara de istorie îi leagă mâinile cu elasticele colorate cu care se juca în timpul lecției despre democrație. Cea care învață copiii despre democrație o disciplinează pe fetiță într-un mod agresiv și autoritar, o constrânge. Violenţa se infiltrează și peste colegii ei. Îi imită comportamentul profesorei și o atacă pe fetiță. Colegii se unesc pentru a o reduce la tăcere. Fetița se prăbușește silențioasă. Încetează să mai viseze la ceva. Mâine mama ei o va muta la o altă școală. Dar ce școală o va lăsa să fie liberă, fără a fi obedientă  ?
Copiii răi este o piesă despre violență și supunere. Despre imaginația care este reprimată atunci când se îndrăznește să iasă la iveală. Despre reguli și abuzuri care cântăresc greu peste libertatea copiilor.
Copii răi este un one-woman-show în care actrița joacă diferite roluri sociale pe care fiecare dintre noi le jucăm în această societate brutală în care școala oglindește dinamica lumii adultului în care trăim.
Copii răi este o piesă despre sistemul educaţional din România, despre formele pe care le poate lua violența când discipline aparent inofensive se transformă într-o amenințare colectivă și despre raporturile de putere dintre profesori, părinți și elevi.

PROFU’de Religie
Profu’ de religie are o abordare critică asupra modului în care școlile românești tratează religia : orele de religie încurajează judecățile extreme, de genul alb sau negru, lucruri bune sau rele, adevăr sau minciună. Orele de religie favorizează un comportament sever: cine crede altceva merită să fie pedepsit.
O elevă de treisprezece ani îşi chestionează religia pe criteriul adevărului: există o concepție generală despre adevăr sau fiecare o are pe a sa? Există credință în Dumnezeu fără dubii sau elevii au dreptul să aibă propriul mod de a crede în valori și principii?
Eleva își acuză profesorul de religie că i-a atins genunchiul. Părerile profesorilor sunt împărțite în acest caz : unii consideră că ea minte, alții o cred. Colegii ei de clasă nu sunt de acord: unii cred că profesorul de religie a atins-o, altora nu le pasă, alții nu consideră că profesorul lor ar putea face așa ceva. Mama fetiței protestează împotriva unui regulament intern care tolerează un asemenea incident.
O dezbatere televizată, haotică care tratează rolul religiei în școală: este necesară? Care este cea mai bună metodă să predai religia? Cine beneficiază din aceste ore?
Textul citează manuale de religie în vigoare citite de un povestitor și spune povestea unei tinere eleve care își acuză profesorul de religie de comportament neadecvat.

Capete infierbantate (Heated Heads)
Capete înfierbântate aduce în conştiinţa publică un episod de istorie vie. Nu mult după Revoluţia din decembrie 1989, în perioada 13-15 iunie 1990, Bucureştiul este invadat de mineri, care alături de forțele de ordine, au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil și anvergură dintre toate acțiunile minerilor. Proiectul are la bază un proces de documentare prin diferite metode: interviuri cu martori, presa scrisă, rapoarte ale diferitelor instituții și organizații, dezbateri, discuții publice, ateliere etc., concentrate în jurul evenimentelor din București, din acea periodă. Adevărul despre aceste evenimente este suma punctelor de vedere, de cele mai multe ori contradictorii și imposibil de redus la o unică perspectivă, redat prin vocile a şapte participanţi direct implicaţi în evenimente.

Familia Offline
Personaje: trei frați și o soră, un frate mai mare
Inspirată de fenomenul masiv al migrației forței de muncă (fenomen care, în România, a lăsat mai mult de 350.000 de copii fără părinți) “Familia Offline”spune povestea a patru copii aflați în grija unui frate mai mare, copleșit de responsabilități.
Îi vedem pe acești copii în situații extreme, înfruntând o nouă etapă din viața lor și fiind nevoiți să facă față unor situații dificile. Copiii cresc păstrându-și inocența și învățând pe dinafară cine trebuie să fie – părinți în corpuri de copii.
Sunt acești copii, părinții lumii în care tandrețea e înlocuită de cadouri? Ce tip de lume construim prin imaginația fragilă a copiilor care-și caută părinții?

– Fragment din textul Familia Offline

SCENA VII
La masă!
Tibi îi cheamă la masă.
TIBI: Haideţi la masă!
Nu-nţeleg de ce nu l-ai aşteptat pe Tonto să veniţi împreună de la şcoală.
VICE: Mi-au dat drumul mai devreme.
TIBI: Ar fi trebui să-l aşteptţi.
Apare Tonto.
TIBI: La ora asta?
TONTO: Ne-au dat drumul mai devreme.
TIBI: De unde vii?
TONTO: Din clasă.
TIBI: Tonto!
TONTO: Din faţa clasei.
TIBI: Tonto!
TONTO: Am avut sport şi…
TIBI: Minţi.
Tibi îl strînge de mînă pe Tonto. Tonto ţine pumnul strîns. Tibi i-l desface. Tonto are un ciob în pumn.
TONTO: Şi băieţii are sînge. Super taaareeee! Și băieții e ca super eroii.
TIBI: Sunt super eroi.
CRISTA: Se poate infecta, să nu mai faci asta!
TIBI: Ce ţi-a venit? De ce n-ai fost la şcoală?
TONTO: Eu am fost, Vice n-a fost şi n-a mers toată săptămîna.
TIBI: Ce?
VICE: Te-am spart.
Tibi aleargă şi ia un cearceaf, îl taie cu o foarfecă şi începe să-l bandajeze pe Tonto. Dodi îşi aduce cariocile şi desenează cu ele pe faţa de masă. Crista aduce o sticlă cu spirt şi îi toarnă lui Tonto în palmă.
TIBI: De ce nu te mai duci?
VICE: Nu mai vreau.
TIBI: Trebuie.
VICE: De ce trebuie?
TIBI: E aiurea să stai tot timpul în casă şi să te joci. Crista şi Tonto merg la şcoală, Dodi la grădiniţă, eu la benzinărie. Trebuie să te duci.
VICE: Habar n-ai ce-mi trebuie. Dai doar ordine. Nu vreau să te ascult. Acum n-am nici mamă, nici tată.
TIBI: Ba ai, da’ sînt plecaţi.
VICE: Sînt plecaţi, nu sînt. Nici tu nu eşti. Nu eşti nici mama, nici tata. Eşti ce sîntem şi noi.
TIBI: Sînt şi io ce pot.
VICE: Vrei să fii prea multe şi nu eşti nimic.
TIBI: Îţi vreau doar binele.
VICE: Ce ştii tu ce-i bine pentru mine?
TIBI: O să te dea afară de la şcoală.
VICE: Oricum mă plictisesc.
TIBI: Învaţă.
VICE: N-am chef. Nu sînt bun de nimic.
TIBI: Ba eşti.
VICE: Mă pun să repet ca papagalu’ ce-am învăţat. Spune lecţia. Repetă. Scrie. De la capăt. Ce-am avut de pregătit pentru astăzi? Nu ştii? Scrie. Încă o dată. Repetaţi după mine. Sînt un tun de litere şi cifre. Nu eşti atent, 3. Nimeni nu mă-ntreabă ce-i cu mine. Ce vreau. Ce-mi place. Ce simt. Urăsc şcoala.
TIBI: Mai sînt şi chestii mişto.
VICE: Prea puţine.
TIBI: Alea puţine.
VICE: ’’Părinţii tăi sînt căpşunari. Căpşunarii s-au cărat/ singur, te-au lăsat/ eşti un prost de toţi uitat. Căpşunari, singur, căpşunari, singur. Doar asta aud. Uite-l pe căpşunar!’’. Îmi vine să plîng. Da nu, nu. Io sînt tare. Io nu plîng niciodată. Plîngi, eşti ultimul fraier din lume. Ultimul singur din lume. Scrîşnesc din dinţi, da’ nici o lacrimă. Ei asta aşteaptă. Să plîngi. Să fii fraier. Dacă eşti o dată, eşti mereu. Am de ce să plîng? Nu, nu. Ţin în mine. Sînt furios. Sînt trist. Nimeni n-are nevoie de mine.
TIBI: Nu eşti singur.
VICE: Acolo, printre ei, sînt cel mai singur.
TIBI: Nu sîntem singuri.
VICE: Ştii cum e să fii căpşunar în fiecare zi? Maică-mea e doctoriţă, taică-miu e inginer, maică-mea e la bancă, taică-miu are firmă. Atît de multe job-uri şi nici unul pentru părinţii mei!
TIBI: De ce nu mi-ai zis pîn-acum?
VICE: Şi dacă-ţi ziceam?
TIBI: Veneam la şcoală.
VICE: Nu se potolesc.
TIBI: Diriginta ştie?
VICE: Diriginta naşte.
TIBI: Merg cu tine.
VICE: Ca să nu fiu doar căpşunar, să fiu şi ultimul fraier, nu?
TIBI: Nu poţi să te joci tot timpul.
VICE: Altceva n-am chef să fac.
TIBI: Le-am promis că am grijă de tine.
VICE: Le zic io că ai avut.
TIBI: O să mi-o iau rău.
VICE: Nu eşti singurul.
TIBI: De mîine te duci la şcoală. Pînă de Paşti, cînd au promis că se întorc, nu mai faci nici o absenţă.
VICE: Toţi sînteţi surzi. De ce nu m-asculţi? Căpşunar, singur, căpşunar, singur. Hei, fraiere, te fac o căpşună? Sînt un fraier. Nimeni nu dă doi bani pe mine.
TIBI: Eu dau.
VICE: Tu eşti frati’miu.
TIBI: Tonto se ia după tine.
VICE: El să se ducă la şcoală.
TIBI: Acuma nu mai vrea.
VICE: I-e ruşine că face caca pe el şi rîd toţi.
TIBI: Tonto, rîd de tine?
TONTO: Nooooo.
VICE: Atunci de ce pleci cu 3 perechi de chiloţi în ghiozdan?
TONTO: Că mă schimb la sport. Mă-mbrac, mă fac frumos, alerg pe teren şi sînt mereu cel mai curat copil.
VICE: Căcăciosule!
(TONTO începe să plîngă)
TONTO: Nu mă sînt căcăcios.
TIBI: Nu sînt!
VICE: Ba te eşti.
TONTO: Nu, nu.
TIBI: Nu, sigur că nu. Termină Vice!
TONTO: Zic cum vreau eu că sînt cum vreau eu. Şi mama mă iubeşte şi dacă-s căcăcios.

SCENA VII
La masă!
Tibi îi cheamă la masă.
TIBI: Haideţi la masă!
Nu-nţeleg de ce nu l-ai aşteptat pe Tonto să veniţi împreună de la şcoală.
VICE: Mi-au dat drumul mai devreme.
TIBI: Ar fi trebui să-l aşteptţi.
Apare Tonto.
TIBI: La ora asta?
TONTO: Ne-au dat drumul mai devreme.
TIBI: De unde vii?
TONTO: Din clasă.
TIBI: Tonto!
TONTO: Din faţa clasei.
TIBI: Tonto!
TONTO: Am avut sport şi…
TIBI: Minţi.
Tibi îl strînge de mînă pe Tonto. Tonto ţine pumnul strîns. Tibi i-l desface. Tonto are un ciob în pumn.
TONTO: Şi băieţii are sînge. Super taaareeee! Și băieții e ca super eroii.
TIBI: Sunt super eroi.
CRISTA: Se poate infecta, să nu mai faci asta!
TIBI: Ce ţi-a venit? De ce n-ai fost la şcoală?
TONTO: Eu am fost, Vice n-a fost şi n-a mers toată săptămîna.
TIBI: Ce?
VICE: Te-am spart.
Tibi aleargă şi ia un cearceaf, îl taie cu o foarfecă şi începe să-l bandajeze pe Tonto. Dodi îşi aduce cariocile şi desenează cu ele pe faţa de masă. Crista aduce o sticlă cu spirt şi îi toarnă lui Tonto în palmă.
TIBI: De ce nu te mai duci?
VICE: Nu mai vreau.
TIBI: Trebuie.
VICE: De ce trebuie?
TIBI: E aiurea să stai tot timpul în casă şi să te joci. Crista şi Tonto merg la şcoală, Dodi la grădiniţă, eu la benzinărie. Trebuie să te duci.
VICE: Habar n-ai ce-mi trebuie. Dai doar ordine. Nu vreau să te ascult. Acum n-am nici mamă, nici tată.
TIBI: Ba ai, da’ sînt plecaţi.
VICE: Sînt plecaţi, nu sînt. Nici tu nu eşti. Nu eşti nici mama, nici tata. Eşti ce sîntem şi noi.
TIBI: Sînt şi io ce pot.
VICE: Vrei să fii prea multe şi nu eşti nimic.
TIBI: Îţi vreau doar binele.
VICE: Ce ştii tu ce-i bine pentru mine?
TIBI: O să te dea afară de la şcoală.
VICE: Oricum mă plictisesc.
TIBI: Învaţă.
VICE: N-am chef. Nu sînt bun de nimic.
TIBI: Ba eşti.
VICE: Mă pun să repet ca papagalu’ ce-am învăţat. Spune lecţia. Repetă. Scrie. De la capăt. Ce-am avut de pregătit pentru astăzi? Nu ştii? Scrie. Încă o dată. Repetaţi după mine. Sînt un tun de litere şi cifre. Nu eşti atent, 3. Nimeni nu mă-ntreabă ce-i cu mine. Ce vreau. Ce-mi place. Ce simt. Urăsc şcoala.
TIBI: Mai sînt şi chestii mişto.
VICE: Prea puţine.
TIBI: Alea puţine.
VICE: ’’Părinţii tăi sînt căpşunari. Căpşunarii s-au cărat/ singur, te-au lăsat/ eşti un prost de toţi uitat. Căpşunari, singur, căpşunari, singur. Doar asta aud. Uite-l pe căpşunar!’’. Îmi vine să plîng. Da nu, nu. Io sînt tare. Io nu plîng niciodată. Plîngi, eşti ultimul fraier din lume. Ultimul singur din lume. Scrîşnesc din dinţi, da’ nici o lacrimă. Ei asta aşteaptă. Să plîngi. Să fii fraier. Dacă eşti o dată, eşti mereu. Am de ce să plîng? Nu, nu. Ţin în mine. Sînt furios. Sînt trist. Nimeni n-are nevoie de mine.
TIBI: Nu eşti singur.
VICE: Acolo, printre ei, sînt cel mai singur.
TIBI: Nu sîntem singuri.
VICE: Ştii cum e să fii căpşunar în fiecare zi? Maică-mea e doctoriţă, taică-miu e inginer, maică-mea e la bancă, taică-miu are firmă. Atît de multe job-uri şi nici unul pentru părinţii mei!
TIBI: De ce nu mi-ai zis pîn-acum?
VICE: Şi dacă-ţi ziceam?
TIBI: Veneam la şcoală.
VICE: Nu se potolesc.
TIBI: Diriginta ştie?
VICE: Diriginta naşte.
TIBI: Merg cu tine.
VICE: Ca să nu fiu doar căpşunar, să fiu şi ultimul fraier, nu?
TIBI: Nu poţi să te joci tot timpul.
VICE: Altceva n-am chef să fac.
TIBI: Le-am promis că am grijă de tine.
VICE: Le zic io că ai avut.
TIBI: O să mi-o iau rău.
VICE: Nu eşti singurul.
TIBI: De mîine te duci la şcoală. Pînă de Paşti, cînd au promis că se întorc, nu mai faci nici o absenţă.
VICE: Toţi sînteţi surzi. De ce nu m-asculţi? Căpşunar, singur, căpşunar, singur. Hei, fraiere, te fac o căpşună? Sînt un fraier. Nimeni nu dă doi bani pe mine.
TIBI: Eu dau.
VICE: Tu eşti frati’miu.
TIBI: Tonto se ia după tine.
VICE: El să se ducă la şcoală.
TIBI: Acuma nu mai vrea.
VICE: I-e ruşine că face caca pe el şi rîd toţi.
TIBI: Tonto, rîd de tine?
TONTO: Nooooo.
VICE: Atunci de ce pleci cu 3 perechi de chiloţi în ghiozdan?
TONTO: Că mă schimb la sport. Mă-mbrac, mă fac frumos, alerg pe teren şi sînt mereu cel mai curat copil.
VICE: Căcăciosule!
(TONTO începe să plîngă)
TONTO: Nu mă sînt căcăcios.
TIBI: Nu sînt!
VICE: Ba te eşti.
TONTO: Nu, nu.
TIBI: Nu, sigur că nu. Termină Vice!
TONTO: Zic cum vreau eu că sînt cum vreau eu. Şi mama mă iubeşte şi dacă-s căcăcios.