Gianina Carbunariu

Gianina Cărbunariu (9.08.1977) este regizor dramaturg, co-fondator al grupului dramAcum. Autor al spectacolelor: De Vânzare/ For Sale la Teatrul Odeon, Tipografic Majuscul producţie dramAcum la Teatrul Odeon, Solitaritate – co-producție Teatrul Național Radu Stanca și Festivalul Avignon, Tigrul Sibian – producție dramAcum, X mm din Y km la Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca, Roșia Montană pe linie fizică și pe linie politică – dramAcum și Teatrul Maghiar de Stat, Sold Out la Teatrul Kammerspiele din Munchen, 20/20 la Studioul Yorick din Târgu-Mureș, Mady-baby.edu la Teatrul Foarte Mic București și Stop the Tempo la Teatrul Luni, Bucuresti. Participări la festivaluri internaționale: LIFT – Londra, Dialog – Wroclaw, Divadelna Nitra, New Drama – Moscova, TransAmeriques – Montreal, New Plays from Europe – Wiesbaden, etc. Scenariile sale au fost traduse și montate în teatre din Europa, S.U.A. și Japonia.

Teatrografie

2014 De Vânzare/ For Sale (producător Teatrul Odeon în cadrul proiectului european Hunger For Trade – Premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol
2013 / Solitaritate (în cadrul proiectului Cities on Stage), Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, prezentat în selecţia oficială a Festivalului de la Avignon şi la Teatrul Abadia din Madrid şi Teatrul Naţional din Bruxelles în 2014
2013 Tipografic Majuscul (realizat în cadrul proiectului European Vieţi Paralele – Secolul XX văzut prin ochii Poliţiei Secrete)
2012 / Tigrul Sibian, Teatrul de Comedie București
2011 / X mm from Y km, Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca
2010 / coordonator al proiectului Roșia Montană – Pe linie fizică și pe linie politică, o producție dramAcum și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unul dintre co-autori alături de Radu Apostol, Andreea Valean și Ștefan Peca;
2010 / Sold Out, la Teatrul Kammerspiele din Munchen
2010 / Asparagus, Volkstheater, Viena
2009 / 20/20, la Studio Yorick, Târgu-Mureș
2009 / The War is Over. What Shall We Do Now? prezentat în lectură scenică la Stochkolm și la Paris
2008 / fastforwardrewind, la Teatrul Mic București
2008 / DJ Pirat, inclus în spectacolul 5 Political Plays, Rennes
2007 / Calling Home, inclus în spectacolul cu același nume la Teatrul Kammerspiele din Munchen;
2006 / Stop the Tempo în antologia americană de piese româneşti Romania After the Fall – Martin E. Segal and ICR New-York.2005 / mady-baby.edu, Teatrul Foarte Mic, București
2005 / These Guys Look Like Our Parents, inclus în proiectul Broken Voices, Tristan Bates Theatre, Londra;
2001 / autor al textului Honey, inclus în spectacolul Ocean Café, la Teatrul Tineretului, Piatra-Neamț;

Publicații:
2007 / Kebab publicat de Oberon Books, Londra
2005 / Kebab suivi de Stop the Tempo, Actes-Sud Papiers, Paris
2006 / Stop the Tempo în antologia americană de piese romanesti Romania After the Fall – Martin E. Segal and ICR New-York

ASPARAGUS
Folosind convenția teatrală a monologului interior, piesa reunește două personaje cu prejudecățile, frustrările, vulnerabilitatea, temerile lor și momentele de bunătate neașteptată. Ei nu ar articula probabil niciodată aceste gânduri public, dar ideile sunt acolo tot timpul, în mintea lor. Unele dintre gândurile abordate aici sunt luate din diferite site-uri și forumuri de pe internet, acolo unde anonimatul funcţionează în același mod ca și „monologul interior” în teatru: oamenii se simt în siguranță să gândească și să articuleze cele mai nebune/ teribile/ neașteptate lucruri.
Povestea a fost inspirată de un interviu luat unui bărbat român care a lucrat în Marea Britanie timp de câteva luni.
Locul unde se întâlnesc cele două personaje este un supermarket dintr-un orășel britanic. Douăzeci de minute înainte de închiderea supermarketului, alimentele care expiră în ziua aceea sunt reduse și mulți oameni vin la supermarket cu o oră înainte, pentru a vedea ce produse vor fi reduse. Şi ei, de asemenea, vin mai devreme, deoarece există o mulțime de oameni care doresc să cumpere astfel de produse și trebuie să se miște repede, pentru a prinde ceva.
Unul dintre personaje este un român de 35-40 de ani, un muncitor care culege sparanghel pentru o companie britanică. El locuiește cu alți muncitori români, polonezi, bulgari aproape de oraș, în caravane. Condițiile oferite de compania la care este angajat sunt rele, iar banii sunt puţini, de asemenea, dar omul are nevoie de serviciu, astfel că trebuie să accepte toate aceste condiții. Este obsedat de faptul că alte persoane (colegii bulgari și polonezi, dar mai ales britanicii) îl consideră rom (ţigan). Este deranjat de confuzia dintre români și romi. Dar chiar dacă viața lui este destul de grea ca muncitor în Marea Britanie, preferă să lucreze aici decât să se întoarcă acasă.
Celălalt personaj este un britanic de 65-75 de ani care are o viață destul de dificilă în acest moment. El crede că sursa problemelor sociale din Marea Britanie sunt imigranții. Vrea să plece din țară pentru că el crede că Anglia nu mai este un loc pentru a trăi. Are prieteni vechi care s-au mutat în Spania, dar acum este prea târziu pentru a cumpara ceva acolo. Recent, a aflat de la un prieten care s-a mutat în Bulgaria că acest lucru ar putea fi o opțiune. El vrea să îl convingă pe fiul său, Peter, să-i împrumute niște bani și să-l ajute să se mute în Bulgaria. Argumentele sale sunt bazate pe problemele sale financiare, dar, de asemenea, pe discursul unei părţi a mass-media britanice, al unor politicieni, cum ar fi Nigel Farage.
Ambele personaje simt discriminate și amândoi fac discriminări. Amândoi se simt agresaşi și agresează la rândul lor, chiar dacă acest lucru se întâmplă doar în mintea lor. Amândoi simt că locul unde s-au născut, nu mai este locul în care vor să trăiască. Cel născut in România vrea să meargă în Vest, celălalt născut în Anglia vrea să meargă în Est.
Stilul piesei este realist, dar cele două monologuri paralele sunt întrerupte de două ori de două fantezii ale celor doi bărbați, fantezii apărute din teamă, frica de Celălalt.
Există vreo bunătate posibilă în această situație, orice fel de contact normal mai este încă posibil?

 DE VANZARE/FOR SALE
Scena 1 – Vin investitorii străini
Cele 6 personaje – investitorii reprezintă de fapt aceeași voce și se prezintă ca “noi” publicului român căruia i se adresează cu “voi/dumneavoastră”. Investitorii nu sunt identificabili ca avînd o naționalitate sau alta pentru că ei reprezintă de fapt interese care nu sunt legate de o țară anume, ci mai degrabă de interesele unor clienți internaționali, bănci, fonduri de investiții etc. Convenția este aceea a unei adresări directe în care vorbitorii încearcă să-i convingă pe cei prezenți de oportunitățile agriculturii industrializate, la scară mare. Este prezentată situația precară a agriculturii de subzistență și falimentul iminent al acesteia. Deși sistemul nu funcționează așa cum ar trebui, deși apar probleme de comunicare în procesul de cumpărare de terenuri de la cei care îl vînd, suprafața mare și potențialul pămîntului sunt avantaje care merită să îți asumi orice risc. Din fericire, așa cum investitorii recunosc, guvernul român este sensibil la recomandările și sugestiile lor. Atmosfera scenei evoluează de la un ton al seducției la un ton imperativ. Cei 6 investitori ocupă toată sala, sunt într-o continua mișcare, încercînd să se adreseze grupurilor diferite de spectatori poziționați pe suprafața întregii săli. În final, apare un al 7-lea investitor care este dispus să cumpere tot.
Scena are ca sursă de inspirație diferite materiale din presa română, dar mai ales interviurile realizate de Clemens Bechtel in Germania si Alexander Summers in Anglia.

Scena 2 – Bine ați venit la noi!
Cele 7 personaje sunt locuitori din mediul rural. Sunt așezati fiecare pe un soclu, în linie dreaptă, în fața spectatorilor, cărora li se adresează direct. Am încercat să recreăm situația din interviurile cu locuitori din sate, făcînd un colaj din mărturiile lor și încercînd să construim în același timp o situație care să lege toate poveștile. Unul dintre cele 7 personaje este consilier la primărie și este cel care încearcă să calmeze nemulțumirile celorlalți șase vorbitori care încep să se plîngă de abuzurile din sat: islazul comunal ( proprietate publică) a fost luat de un investitor român particular și în acest fel comunitatea a fost deposedată de un bun care îi aparținea, o femeie reclamă faptul că i-a fost falsificată semnatura si ca pamantul i-a fost vandut fara stirea ei, o companie românească a cumpărat majoritatea terenurilor sau le-a luat în arendă de la țărani cu contracte evident dezavantajoase pentru aceștia din urmă, drumul care leaga satul de oras este impracticabil pe timp de iarna si nimeni nu vrea sa il repare de ani de zile, in schimb s-au investit foarte multi bani din fonduri europene intr-un parc inutil la marginea satului unde nu se duce nimeni. Nemultumirea mocnește tot timpul, atît la cei care nu mai au de muncă, cît și la cei care încă încearcă să își lucreze singuri terenurile și să supraviețuiască într-o piața liberă în care micii producători sunt sufocați de prețurile mari la semințe, de birocrație, de lipsa unui suport minim din partea statului și de normele europene aplicate alandala de funcționarii români.

Scena 3 – A venit o scenă din Germania!
Spectacolul se oprește pentru că a venit o scenă nouă din Germania. Este vorba despre scena pusă la dispoziție de Clemens – un monolog despre compania Cargill în care aflăm ce înseamnă “lumea Cargill”. Unul dintre actori citește textul în germană, traduce și interpretează în același timp această “traducere”. Un al doilea actor propune o adaptare “românească” a monologului Cargill: pentru a ajunge la performanța “lumii Cargill” trebuie ca toate terenurile din România să fie “comasate” ( o obsesie a guvernului român în acest moment care pune presiune pe vînzarea de terenuri a micilor fermieri către marile companii), urmînd ca foștii țărani să își schimbe meseriile și să migreze spre orașe. Un al treilea actor propune o interpretare personală în care monologul este redus la un comunicat sec: “O să mîncați ce vrem noi, cînd vrem noi și dacă vrem noi.”

Scena 4 – De ce trebuie să-mi puneți mie bombe în pămînt?
Scena este inspirată din evenimente recente din sate românești în care o firmă de prospecțiuni intră abuziv pe terenurile oamenilor și montează cabluri, pun explozibil în pămînt pentru a cerceta dacă în subsol există gaze de șist. În ultimele luni, firma de prospecțiuni condusă de un influent om de afaceri român care desfășoară activități de prospectare pentru gaze de șist în toată lumea ( țările arabe, Africa, America de Sud), precum și compania Chevron au provocat reacții din partea diferitelor comunități din satele românești prin modul abuziv de a-și desfășura activitățile. Culturile agricole sunt compromise din cauza acestor prospecțiuni, însă ce este cel mai grav este că proprietarii sunt ignorați și că o firmă privată, împreună cu statul și cu îngăduința poliției intră pe pămînturile oamenilor sub pretextul apărării intereselor statului, al bunăstării întregii țări.

Scena 5 – N-o să mai fiu deloc cum am fost.
Această scenă este o rescriere a unui fragment din romanul Fructele Mîniei de John Steinbeck. Scena este în același timp inspirată de situația protestelor din satul Pungești sau din Roșia Montană. Din vara anului 2013, locuitorii din Pungești au început să protesteze împotriva explorării și a exploatării gazelor de șist de către compania Chevron pe teritoriul comunei lor. Ca răspuns la protestele țăranilor guvernul a trimis trupe de jandarmi și poliție pentru a sprijini compania Chevron. Pentru o perioadă îndelungată accesul spre sat a fost blocat, zona fiind declarată zonă specială de siguranță publică. Motivația jandarmeriei pentru această stare de asediu: “în zonele în care au loc manifestări violente se impun măsuri speciale”. Atît jandarmeria cît și firmele de pază ale companiei Chevron au comis abuzuri și violențe asupra localnicilor și nu s-au pornit anchete pentru cei vinovați, însă replicile țăranilor, deși pașnice, au fost etichetate ca violențe și au fost amendate în scopul intimidării acestora. Și în alte zone alte țării au început de cîteva luni explorări pentru gaze de șist. Acesta este un caz clar de landgrabbing: o companie sprijinită de statul român intră într-o comunitate fără acordul acesteia și periclitează accesul la apă și la terenuri, la surse vitale de existență ale comunei pentru a exploata resursele din subsol.

Ficțiunea prezintă o situație limită: Fiul vine acasă spre dimineață, e încă întuneric afară și își anunță Mama că trebuie să fugă din satul aflat sub asediu. Cu o oră în urmă, jandarmii au intrat în corturile protestatarilor și au început să îi bată, iar pe unii să îi aresteze. Încercînd să protejeze un copil, Fiul ajunge să riposteze la atacul unui jandarm și să îl omoare pe acesta. Acest moment s-a întamplat departe de corturile protestatarilor, nimeni nu a fost de față. Trebuie să plece cît mai repede din sat. Viața sub asediu îi transformă pe muncitorii pămîntului în altceva, îi silește să își apere singuri drepturi care le sunt garantate prin lege, însă nu le sunt respectate chiar de către oamenii legii. Lumea se schimbă și îi silește și pe ei să facă alegeri radicale.

SoliTAritate

Stilul acestei scene este foarte diferit pentru că subiectul este întotdeauna altul, chiar dacă toate au în comun ideea imposibilității traiului în comun, lipsa sau interpretarea greșită a cuvântului „solidaritate”.
Producția originală a avut un casting de 9 actori care au jucat mai multe personaje.
Prima scenă: cele Nouă Personaje intră în sală și pe scenă și încep să liciteze locurile în sală. Nu licitează doar locurile, ci și oamenii. Spectatorii sunt informați că ei dețin totul – teatrul, strada, orașul, toată lumea. Licitaţia este un joc dintre Personaje, dar spectatorilor nu li se spun regulile jocului, pentru că nu prezintă interes pentru ei.
A doua scenă: Primarul orașului are o nouă idee pe care vrea să o împărtășească cu cetățenii. Vrea să construiască un perete între comunitatea romă care trăiește în condiții mizerabile şi drumul principal. Această decizie a fost luată din cauza grijii primarului pentru copiii din comunitate care se joacă în această zonă, unde trec mașini. Reprezentantul comunității rome este invitat să ia parte la discuție. Oamenii care aparțin clasei mijlocii din public, care împărtășesc grijile primarului pentru viitorul orașului, sunt invitați să reacționeze la această idee.
A treia scenă: Un Bărbat și o femeie, soț și soție cu un program foarte încărcat și cu responsabilități mari, vin să ne facă să conștientizăm o problemă periculoasă: bona filipineză. Ei tocmai au descoperit că băiețelul lor de 5 ani crede că bona filipineză este mama lui. Bărbatul și Femeia dau vina pe ea și încep să dea vina unul pe celălalt pentru acest coșmar.
Epilogul celei de-a Treia Scene: Actrița care trebuie să joace bona filipineză vine pe scenă și încercând să intre în personaj, își exprimă dubiile dacă este în stare să-și facă datoria sau este îndeajuns de motivată. Ea aduce, de asemenea, în discuție relațiile de putere pe care le-a avut cu regizorul acestui spectacol în timpul repetițiilor.
A patra scenă: Eugenia Ionesco, o actriță de succes a teatrului românesc, a murit recent și acum sicriul ei este adus pe scenă pentru ultimele aplauze din partea publicului. Preotul invită pe toată lumea după această ceremonie pe Aleea Artiștilor dintr-un cimitir faimos românesc, dar Fiul Eugeniei vine pe scenă să le spună tuturor că Actrița va fi înmormântată într-un cimitir privat din afara orașului. Fiul intenționează să vândă mormântul mamei pentru 20 000. Acest eveniment este o ocazie pentru diferite personalități să își exprime atașamentul față de ideea Bisericii Ortodoxe de a construi Catedrala Mântuirii Neamului și a altor idei naționaliste.
A cincea scenă: O întâlnire de familie neobișnuită se întâmplă devreme, în cursul dimineții. În mijlocul evenimentului este Șoferul de Taxi, un bărbat tânăr a cărui fiică de numai 3 ani are nevoie de o operație medicală de urgență. Sistemul medical care se prăbușește este reflectat și în decadența acestei familii. Tânărul bărbat încearcă să facă rost de banii necesari pentru operație și se decide să vândă mobilier și alte obiecte din casă. Rudele care sunt invitate să cumpere și în acest fel să ajute familia nu sunt capabile să empatizeze, pentru că sunt sub aceeași presiune economică.
Epilogul celei de-a cincea scenă: în timp ce încearcă să ia mai multe comenzi și să facă rost de o parte din banii de care are nevoie, Șoferul de Taxi rămâne blocat în centrul orașului. Este sâmbătă, coloana oficială a Parlamentului trece nestingherită și întreg traficul este blocat din acest motiv. Șoferul de taxi își dă seama că nu va ajunge în timp util la adresa indicată. Își dă seama că în ciuda tuturor eforturilor sale nu va reuși să strângă bani și să-i salveze viața fiicei sale. Decide să nu se mai miște, să rămână pe loc în mijlocul unui oraș haotic.

TIGRUL SIBIAN
Piesa a fost scrisă pe baza unei documentări asupra unui eveniment real: în 2011, un tigru siberian a scăpat de la grădina zoologică din Sibiu. A fost împușcat după 3 ore de libertate în pădurea de lângă grădina zoologică. În timpul documentării, am fost interesată de opiniile sibienilor despre oraș, despre ceea ce un oraș “european” ar putea însemna astăzi, despre temerile lor, despre viața lor, despre modul în care se raportează la orașul lor, la pericolele posibile, la minorități, la “străini”. Tigrul sibian este un mockumentary (pretinzând că este documentar, propune situații și personaje absurde/suprarealiste) despre străinul, posibilul pericol, diferitul, care intră în oraș.

Personaje: există aproximativ 15, dar spectacolul se poate face cu minim 3 (1f, 2m).

– Fragment din textul TIGRUL SIBIAN –
Scena 5

Porumbelul: O să fiu sincer și o să vă spun direct și din prima: piața centrală este a porumbeilor. Peste tot în Europa, peste tot în lume, piețele sunt ale porumbeilor. Sigur, ele sunt în primul și în primul rînd ale oamenilor, ale celor care le-au construit. Sunt ale copiilor, ale turiștilor. Dar imediat după ei vin porumbeii. Deci dacă plecăm de la premisa asta, practic nu avem ce să dezbatem prea mult. A fost un fapt contravențional de încălcare a unui teritoriu.
Cioara: Parcurile cu tot cu arbori sunt ale ciorilor. Mă rog, și ale oamenilor. Dar oamenii sunt atît de egoiști, ca să mă exprim elegant.
Vrabia: Noi, vrăbiile nu știm nimic, n-am auzit nimic.
Porumbelul: Grădinile zoologice sunt pentru animale și păsări captive. Bine, mai trecem și noi pe-acolo. În vizită.
Cioara: Mergem și noi la Zoo, cum să nu, ca toată lumea. Mai ales cînd vin și oamenii. Că acolo se duc blindați cu popcorn.
Porumbelul: Cînd se amestecă lucrurile nu e bine. Dovada? Tot ce s-a întîmplat. După ce s-a dat la televizor și a început lumea să se închidă prin case, cine au avut primii de suferit? Porumbeii, normal. Nu mai vedeai nici picior de copil. Am flămînzit cîteva ore bune. Ceea ce nu e corect. Trebuie să trăim cumva cu toții. Asta dacă chiar suntem o comunitate.
Cioara: Pentru noi, „populația de ciori” cum am auzit că suntem numite mai nou, a fost chiar bine. Au mai uitat dracului de noi și s-au preocupat de probleme mai grave. Au putut chiar să facă o comparație clară. Că sunt pericole reale și pericole inventate.
Vrabia: N-am văzut nimic… n-am auzit nimic…
Porumbelul: A fost o zi foarte grea. Au uitat pur și simplu de noi.
Cioara: A fost în sfîrșit o zi mai lejeră. Au uitat pur și simplu de noi. Eu vă zic sincer: au boală pe noi. Și nu numai aici în oraș. În toate orașele. În toată lumea. Avem viață grea, ce să mai…
Porumbelul: De obicei ne iubesc, chiar ne simțim bine aici în oraș. Eu personal n-aș pleca în altă parte. Simt că aparțin acestei culturi. Chiar simt asta. Cioara: Cică atacăm orașul. Că lăsăm mizerie pe trotuare, în parcuri. Ce să mai… așa e omu’: vede paiu din ochiu altuia, în loc să vadă bîrna din ochii lui.
Porumbelul: Poate să avem mici dispute. Pe tema găinațului, de exemplu. Totuși, venind din partea noastră, găinațul e considerat un noroc. Dacă te uiți în oraș, la cum arată, cred că ne-am adus și noi tributul la acest noroc.
Cioara: Cică suntem gălăgioase. Noi… gălăgioase! Păi sigur, noi suntem gălăgioase! Auzi, tu, gălăgioase!
Porumbelul: Suntem parte din identitate. Suntem simbolul liniștii și al păcii. Trăsături definitorii pentru acest oraș. Cu mici accidente. Nesemnificative.
Vrabia: Nu știm noi… N-avem noi timp să…
Cioara: Cică furăm mîncare. O aberație. Noi nu furăm, noi luăm din mîncarea aruncată. NOI vă facem curat! Și încă ceva: dacă ciorile stau într-un loc, asta e semn că locul ăla e prosper. Cînd n-o să mai găsim nimic de mîncare, la revedere. Deocamdată nu se pune problema. Deci eu zic că ăsta e un semn bun.
Porumbelul: De aceea orașul are grijă de noi. Au pus și tonomate cu mîncare în piață pentru noi. Ăsta e un semn de respect din partea autorităților. Cioara: Deci autoritățile astea nu știu ce să mai inventeze, au niște idei, una mai tîmpită și mai criminală decît alta. Nu știm noi să citim, asta e adevărat. Nobody’s perfect. Dar nu suntem tîmpite. Mai aflăm și noi lucruri. Ultima chestie. Un angajat de la primărie a umplut orașul cu afișe în care… citez din memorie. Deci zice așa: ”Stimate cetatean, Am primit mai multe sesizări legate de problema care de ceva vreme framanta cartierul si zona in care locuiţi si ma refer aici la păsările, in special grauri si ciori, care s-au cuibărit in arborii din curtea Liceului. Cunosc faptul ca aceste pasari deranjeaza din mai multe aspecte, cum ar fi mizerie, gălăgie si miros. Metoda pe care o voi propune pentru a fi aplicata urgent este alungarea prin focuri de arma fiind cea mai rapida si mai puţin costisitoare. Mă voi ocupa personal de rezolvarea acestei probleme! Cu stima, al dumneavoastră consilier local…” Uite că numele nu l-am reținut. Nu că n-am putut, da’ n-am vrut, dom’le, nu rețin eu numele la toți proștii. Nici nu știu cum să comentez. Păi ce să comentezi la așa genocid?
Porumbelul: Am văzut-o, dar nu ne-am apropiat prea mult de ea. Cu asemenea ființe nu știi niciodată. Trebuie să ții o distanță.
Cioara: Am văzut-o, normal, dar nu m-am apropiat prea tare pentru că nu sunt tîmpită. Am stat cu gașca și ne-am uitat de sus, din vîrful copacului. Ne-am distrat, da, păi era de rîs. Că toți vînătorii ăia și toate armatele erau în pădure, iar ea umbla liberă prin oraș. Bine, tre să ai perspectivă ca să vezi asta. Dar ce fel de perspectivă poate să aibă armata aia de criminali?
Porumbelul: Păi nu se pișă nimeni așa pe orașul nostru. Nu se pișă nimeni așa pe noi. Că asta fac ăștia din soiul lui: vin, se pișă, invadează teritoriul, îl marchează. Noi am avut cîteva cazuri de leșin în rîndurile noastre în ziua aia. Păi de la mirosul de pișat, normal. Bine că s-a terminat cu bine. A fost un incident neplăcut, dar, ca întotdeauna, autoritățile și-au făcut treaba. Eu sunt mulțumit. Noi, toată populația de porumbei suntem mulțumiți.
Cioara: Niște criminali vărsători de sînge. Da’ ce dom’le, nu poți să te mai plimbi prin oraș sau măcar deasupra orașului? Scrie undeva: „Interzis tigrilor”? Sau „interzis ciorilor”?!Scrie undeva? Scrie undeva? Păi să scrie!
Vrabia: Noi, vrăbiile n-am auzit nimic… N-avem noi timp să… Păi toată ziua stăm pe terase cu ochii în farfuriile turiștilor. Poate poate rămîne ceva. Nu prea rămîne. Voi oamenii aveți așa un apetit! Acuma, sigur, au dispărut cîteva dintre noi în ziua aia. Vreo 45. Și soră-mea. Deci 46. Se uita în farfuria unor turiști cînd Mihaela, doamna tigru s-a apropiat … Și haț! Dusă a fost. Soră-mea. Dar a fost numai și numai din neatenția ei. Ce să-i faci, se mai întîmplă.