We publish the journal written by Ioana Hogman one of the actors of “Ca un fum, ca o părere” (Mir nichts, Dir nichts) by Jan Friedrich. The text was presented at the Studio Theatre of University of Arts, Târgu-Mureș on 27th November 2015.
Translated by Mircea Sorin Rusu,directed by Gavril Cadariu, with:Loredana Dascălu, Alex Hîncu, Ioana Hogman, Ștefan Mura, Robert Oprea, Vali V. Popescu and Lorena Râpea.
Photo credit: Cristina Gânj
EN: “I like the plays which are forcing us to take a deeper look somewhere where we refuse to believe or we never imagined things are happening.”
Dear reader,
I was listening to Joss Stone’s live of Here Comes The Rain Again wondering what should I tell you now… Nothing really comes through my mind. Why? Because this is the kind of thing I wish everyone would have the chance to live before I or anyone else starts talking about it.
There’s nothing special, there’s nothing huge, there’s nothing amazing, just something simple as having for a few weeks by your side a calm director who is creating around you a peaceful atmosphere so that you can go as crazy as you should while you are doing this and then some warm people who are ready to start becoming more than your stage colleagues from the first rehearsal.
Then we had this text written by Jan Friedrich. I like the plays which are forcing us to take a deeper look here or there, somewhere where we refuse to believe or we never imagined things are happening. Because I think that’s what this text is doing, but hey, I may also be wrong. About the show itself, I’d choose not to say too much, I wish people will come see it more than talk about it. And usually, I like shows who let you speechless so… I am close to end my short speech here. Before this, I would like to say a conclusion… I think the best that I gained from working on this show, besides the people I met, is becoming less judgemental and less hysterical-inside while working at something. Ta-daaam, the end.
I am not sure if I am sentimental because of the song.
RO: „Îmi plac piesele care ne forţează să ne uităm un pic mai adânc aici sau acolo, undeva unde refuzăm să credem sau nu ne-am imaginat niciodată că se întâmplă lucruri.”
Dragă cititorule,
Tocmai ascultam live-ul lui Joss Stone la piesa Here Comes The Rain Again întrebându-mă ce ar trebui să îţi spun acum… Nu prea îmi trece nimic prin minte. De ce? Pentru că acesta e genul de lucru pe care îmi doresc ca oricine să fi avut şansa de a-l trăi înainte ca oricine altcineva să înceapă să vorbească despre el.
Nu e nimic special, nimic imens, nimic extraordinar, doar ceva simplu ca a avea lângă tine un regizor calm care să creeze în jurul tău o atmosferă atât de paşnică încât să o poţi lua razna în timp ce faci asta, apoi nişte oameni calzi care sunt gata să devină mai mult decât colegii tăi de scenă încă de la prima repetiţie.
Apoi am avut acest text scris de Jan Friedrich. Îmi plac piesele care ne forţează să ne uităm un pic mai adânc aici sau acolo, unde refuzăm să credem sau nu ne-am imaginat niciodată că se întâmplă lucruri. Pentru că eu cred că asta face acest text, dar hei, aş putea la fel de bine să greşesc. Despre spectacol în sine aş alege să nu spun prea mult. De obicei îmi plac spectacolele care te lasă fără cuvinte deci… Sunt aproape de a-mi termina scurtul discurs. Înainte de asta aş vrea să spun o concluzie… Cred că cel mai bun lucru pe care l-am câştigat lucrând la acest proiect, pe lângă oamenii pe care i-am întâlnit, este că judec mai puţin şi sunt mai puţin isterică pe interior în timp ce lucrez la ceva. Ta-daaaam, sfârşit.
Nu sunt sigură dacă sunt sentimentală din cauza cântecului.
