We publish the journal written by Vali V. Popescu, one of the actors of “Ca un fum, ca o părere” (Mir nichts, Dir nichts) by Jan Friedrich. The text was presented at the Studio Theatre of University of Arts, Târgu-Mureș on 27th November 2015.
Translated by Mircea Sorin Rusu,directed by Gavril Cadariu, with:Loredana Dascălu, Alex Hîncu, Ioana Hogman, Ștefan Mura, Robert Oprea, Vali V. Popescu and Lorena Râpea.
Photo credit: Cristina Gânj
EN: ”I felt I could fly”
”(…) I felt I could fly, I can do and achieve anything, I am invincible, but also pain, frustration, fear, helplessness and… despair.”
Water, lots of water and not only because I play Fisch, but because the rehearsals went as a power juicer. When they finished, I was sad because they were so intense, full of life and something that made you stay on stage and look into your past for memories and emotions, events which have not been given importance.
Many of my character’s personal details – if not too many – were the same as mine. Shocking for a moment, because I realized now, how I have been back then. Even if I felt from the start that the character is mine, I was far from it. The first two rehearsals after the readings were cruel to me, I knew what I had to do, but my body was doing something totally different. Of course, I am not 19 anymore. After, I decided I am 19 again and began to remember how it was and also observe people around me who have similar or the same data as Fisch. After that, I began reliving or rather living the period of 19-20 years of my character.
I entered so much into the story that when I went home from rehearsals I called my colleagues with the names of their characters and talked to them in the language of Jan Friedrich’s play. This is still happening now.
I no longer felt that we are rehearsing, but a great joy, enthusiasm, and appetite for the teenage live everywhere: on stage, in classes, at home, on the street, in the morning or evening, etc. By the end of rehearsals, I failed to teach my text as I should, because I knew it was in me – and I was right. On stage, Fisch had all the words in him and I am not talking only about the text. Also on stage I felt I could fly, I can do and achieve anything, I am invincible, but also pain, frustration, fear, helplessness and… despair.
None of my colleagues left me indifferent, I felt that I hate and I love everyone including the director. For me, he is the greatest friend who responded to all my questions and concerns. Lucky for me, he will be there at our future rehearsals and performances, so that I can share with him my new thoughts and emotions. If things had been different, I would have felt it as a big loss.
This project is one of the best – if not the most beautiful performance that I have worked in so far.
RO: „Am simţit că pot zbura”
Apă, multă apă şi asta nu pentru că îl interpretez pe Fisch, ci pentru că aşa au decurs repetițiile, ca un storcător de energie. Când s-au terminat, am fost trist fiindcă erau intense, aveau viaţă, aveau ceva care te făcea să stai pe scenă şi să cauţi în tine amintiri și emoţii trecute, întâmplări cărora nu le-ai dat importanţă.
Foarte multe dintre datele personajului – dacă nu prea multe – erau aceleaşi cu ale mele. Scurtcircuitant pentru moment, fiindcă realizam acum felul în care fusesem atunci. Iniţial am simţit că personajul este al meu, dar mă simţeam încă departe de el. Primele două repetiţii de mişcare au fost crunte pentru mine, ştiam ce trebuia să fac, dar corpul meu făcea cu totul altceva. Bineînțeles, doar nu mai am 19 ani. Și atunci am decis să am din nou 19 ani și am început să-mi amintesc cum eram atunci şi să observ persoanele din jurul meu care au datele asemănătoare sau dacă nu chiar aceleaşi cu ale personajului. Din acel moment a început retrăirea sau mai bine zis trăirea perioadei de 19- 20 de ani a personajului.
Am intrat atât de mult în poveste, încât atunci când plecam de la repetiţii îmi strigam colegii pe numele personajelor pe care le interpretau, vorbeam cu ei în limba textului lui Jan Friedrich, iar asta se mai întâmplă și acum.
Nu mai simţeam că repet, ci doar o mare bucurie, un entuziasm, o poftă de viaţă adolescentină peste tot: pe scenă, la cursuri, acasă, pe stradă, dimineaţa, seara etc. Până spre sfârşitul repetiţiilor nu am reușit să-mi învăț textul aşa cum ar trebui, pentru că știam că e în mine – aşa a şi fost. Pe scenă, Fisch avea toate vorbele la el şi nu mă refer doar la text. Tot pe scenă am simţit că pot zbura, că pot face şi obţine orice, că sunt invincibil, dar am simțit şi durere, frustrare, teamă, neputinţă și… disperare.
Niciunul dintre colegii mei nu m-a lăsat indiferent, simţeam că-i urasc şi că-i iubesc pe toţi inclusiv pe regizor. Pentru mine, el este cel mai bun prieten, care răspunde la toate întrebările şi nelămuririle mele. Ce noroc pe mine că va veni şi la repetiţiile spectacolelor viitoare să pot împărtăşi şi cu el noile gânduri şi emoţii. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, aş fi simţit asta ca pe o mare pierdere.
„Ca un fum, ca o părere” de Jan Friedrich este unul dintre cele mai frumoase – dacă nu cel mai frumos – spectacol la care am lucrat până acum.
