Toate textele mele au un punct de plecare în experiențe foarte personale. Țin foarte mult la acest aspect, să mă folosesc de elemente autobiografice și, treptat, să mă îndepărtez de sursă pentru a ajunge într-o zonă în care deja tema atinsă preocupă pe toată lumea. Cum este statutul femeii artiste după naștere, identitatea religioasă ca un construct social și cultural, controlul și exercitarea controlului în societatea actuală, iată câteva din temele cu care lucrez. Pentru mine este foarte important ca scrierea dramatică să-și chestioneze în mod constant propriul statut, să ridice întrebări, tot mai multe întrebări, fără să ofere răspunsuri. Mă feresc de demonstrații, deși aparent pare că demonstrez, textele mele sunt imprevizibile și incofortabile și, de obicei, îmi place să pun o oglindă în fața spectatorului. Nu mă interesează atât să construiesc povești și personaje, cât să creez piese de puzzle care, aduse împreună, să constituie o parte a întregului, restul urmând a fi completat chiar de spectator.
Elena Vlădăreanu s-a născut în 1981, în Medgidia (Constanţa). A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (Română-Franceză, 2004) şi masteratul interdisciplinar Spectacol, Multimedia, Societate al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii din Bucureşti (2014) cu o cercetare despre performativitatea poeziei contemporane.
Este interesată să creeze poezie prin instrumente specifice altor medii, creaţia sa are în centru deseori corpul şi limitele sale, chestionând în acelaşi timp dimensiunea politică a acestuia.
A debutat în 2002, cu volumul Pagini, după un debut underground cu placheta din confesiunile distinsei doamne m. apărută în caietele Carmen editate de Un Cristian. A mai publicat volumele: Fisuri (Pontica, 2003), europa. Zece cântece funerare (Cartea Românească, 2005), spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Muncă. Timp liber (Nemira, 2017). A publicat proză în antologii precum Primul meu fum (Art, 2010), Cui i-e frică de computer? (Arthur, 2013), Prima dată (Art, 2013), Cel mai mult și mai mult (Arthur, 2017).
A publicat poezie în mai multe antologii din afară, printre care The Vanishing Point That Whistles. An Anthology of Contemporary Romanian Poetry (2011, USA) şi No Longer Poetry. New Romanian Poetry (2007, UK). A participat la colocvii şi întâlniri internaţionale, printre care A doua întâlnire a scriitorilor euro-maghrebini având ca temă literatura angajată (Tunis, noiembrie 2014).
În 2016, volumul spaţiu privat a apărut în Italia, la Editura Pietre Vive, în traducerea lui Gabriele di Palma. În 2017, publică un text în antologia NO la aceeaşi editură, în traducerea Ligie Hofman.
În domeniul performativ, lucrează cu Robert Bălan, creând împreună mai multe proiecte atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Astfel, au scris împreună scenariul de teatru radiofonic pentru copii În direct din Feliningrad (premiera în 2011) şi textul pentru copii Bâzdâc (premiera în martie 2014). În 2014 au creat împreună spectacolul Habemus bebe, un manifest performativ despre maternitate. Premiera a avut loc în aprilie 2014 la Working Art Space and Production (WASP) din Bucureşti, o producţie Art No More. A scris textul Prinţesele-spion, pe care Robert Bălan l-a montat la Teatrul pentru Copii şi Tineret Gong din Sibiu (premiera noiembrie 2014). În decembrie 2014 au prezentat împreună la tranzit.ro/Bucureşti Cu tataia la Berlin, film şi text, în cadrul proiectului 25x25x25 al cărui scop a fost marcarea, prin proiectele a 25 de artişti, a 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. În februarie 2015, au creat la spaţiul tranzit.ro/Bucureşti spectacolul Spaţiul privat, un do-it-yourself-performance pentru zece spectatori. Timp de trei seri, spectatorii au fost invitaţi să-şi creeze propriul spectacol folosind un kit – conţinând imagine, muzică, text, perfomer – oferit de artişti. În 2016, au creat împreună la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş spectacolul O viaţă sigură (text Elena Vlădăreanu, regia Robert Bălan, premiera decembrie 2016), iar în 2017, la Arthub din București, spectacolul Identic natural (finanțat de Arcub).
A colaborat cu Centru Naţional al Dansului din Bucureşti pentru CorpoRealităţi/Contaminări (2006) şi Intensificare (2010).
A colaborat cu regizoarea Anca Damian în calitate de consultant voice-over pentru Crulic. Drumul spre dincolo (2011), O vară foarte instabilă (2013), Muntele magic (2015), Marona (postproducție).
În prezent lucrează ca jurnalist pentru Radio România Cultural. În 2008 a primit un grant european pentru realizarea unui documentar despre cultura bulgară contemporană.
Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Habemus bebe
Pentru multe femei artiste, maternitatea este o ultimă frontieră: odată trecută, totul pare să se schimbe şi chiar se schimbă într-un mod radical. Habemus bebe este despre aceste schimbări, despre tăvălugul informaţional şi emoţional care dă cu proaspăta mamă de pământ. Trei femei vorbesc despre aceste schimbări, demitizând şi defetişizând ideea de maternitate: vorbesc despre corpul lor, despre nutriţie, despre ce înseamnă să fii copleşit de informaţie şi de discursul oficial despre maternitate. Se joacă, îşi pun întrebări şi caută răspunsuri, îşi pierd răbdarea şi ajung la capătul răbdării deseori. Sunt vulnerabile şi sincere, sunt copleşite de noua ipostază şi uneori simt că nu îi pot face faţă. În plus, suportă discursul oficial despre maternitate construit mai ales de bărbaţi şi instituţii conduse de bărbaţi, cum este instituţia prezidenţială şi Biserica Ortodoxă Română. Este despre vulnerabilitate, emoţie, teamă, despre mame. Despre confruntarea cu limitele corpului şi cu limitele statutului de artistă. Textul este unul poetic, la limita dintre poezie şi teatru, este o arhivă personală de norme, presiuni sociale, discursuri publice, gânduri intime, frustrări.
O viaţă sigură
O viaţă sigură este un text-puzzle având ca supratemă limitele supravegherii într-o societate tot mai obsedată de deţinerea de device-uri electronice şi într-o perioadă când tehnica oferă foarte multe moijloace de control. Cele patru personaje, Micalia, Alina, Teo şi Vio, îi poartă pe spectatori printr-o serie de situaţii în care sunt chestionate iar şi iar limitele şi constrângerile libertăţii individuale.
Nu întâmplător, prima scenă este despre un bursuc ajuns, în căutare de mâncare, lângă un tomberon. Bursucul este dus la grădina zoologică după ce a fost aproape ucis pentru a fi transformat în untură de bursuc bună ca remediu în răcelile copiilor. Este cumva o cheie a întregului text aici, soarta bursucului, un animal sălbatic şi nepopular, anticipând de fapt situaţii în care sunt puşi indivizi umani a căror libertate este sacrificată pentru confortul altora.
Într-o scenă următoare, cele patru personaje propun o Poliţie a Părinţilor care se ocupă cu urmărirea şi dezvăluirea unor situaţii de abuz asupra copiilor, cuvântul abuz fiind aici foarte interpretabil: e considerat abuzat şi copilul lovit, bruscat şi cel hrănit. Poliţia Părinţilor face razii în supermarketuri, filmează coşuri de cumpărături, ţine prelegeri şi îndeamnă oamenii să filmeze, să fotografieze şi să dea mai departe situaţii de abuz. Această temă, a abuzului, revine în scenă următoarea, într-o dezbatere despre grădiniţe şi şcoli de stat vs. învăţământ privat şi despre folosirea camerei video pentru supraveghere continuă.
Urmează o scenă în care spectatorii sunt abordaţi direct, fiind îndemnaţi să reflecteze la ce înseamnă date personale. Micalia, Alina, Teo şi Vio le împart spectatorilor nişte tabele de completat cu date personale, cele mai multe în mod voit absurde, şi demonstrează astfel cât de creduli suntem şi cât de uşor ne oferim datele personale în schimbul a nimic. Urmează o scenă care cumva încheie rama deschisă de prima scenă, cea cu bursucul. Tema aici este ansamblul rezidenţial nou şi siguranţa şi confortul promise de acesta. Inedită ar fi aici perspectiva oferită, punctul de vedere fiind al unor şobolani care continuă să populeze zona chiar şi când s-a transformat, dintr-un maidan pustiu într-un ansamblu rezidenţial exclusivist.
În sfârşit, ultima scenă este ca o discuţie nonformală între cei patru protagonişti pe tema bonelor. Mai bine zis, supraveghem bona sau nu, iar dacă o facem, o înştiinţăm sau folosim o cameră ascunsă? Lipsa de empatie, nepăsarea şi neîncrederea în celălalt, în speţă în femeia pe care o angajezi să-i poarte de grijă copilului, chestionează dreptul de a dispune de libertatea celuilalt: Până unde poţi merge având ca scop siguranţa familiei şi, mai ales, a copilului? Este legea o barieră? Şi dacă este, eşti dispus s-o încalci, filmând-o pe bonă fără ştirea ei şi urmărind-o constant?
